Sunt oameni care intră în spital pentru o problemă rezolvabilă și pleacă acasă mai obosiți, mai speriați, uneori cu o infecție pe care nu au cerut-o.
Dacă te-ai lovit de asta în familie, știi exact sentimentul acela amestecat de frustrare și neputință. Întrebarea care tot revine, aproape încăpățânată, e simplă: de ce, în 2025, încă ne luptăm cu infecții dobândite în spital, într-o lume care vorbește despre inteligență artificială, roboți și secvențiere genetică ca despre lucruri banale?
Nu ajută nici faptul că, ani la rând, România a raportat cifre suspect de mici. În ultimii ani, tabloul s-a nuanțat. Datele europene recente indică o prevalență a infecțiilor asociate asistenței medicale în spitalele noastre în jur de 3 procente, adică trei pacienți dintr-o sută au o astfel de infecție la un moment dat.
Faptul că ajungem abia aici, în 2022–2023, spune multe despre sub-raportare, despre diagnosticul pus prea târziu sau deloc, dar și despre infrastructura care încă nu ține pasul.
În același timp, sistemul nostru are puține saloane cu un singur pat, puține puncte de îngrijire cu dezinfectant la îndemână la fiecare pat și încă prea puțini specialiști dedicați prevenirii și controlului infecțiilor raportat la numărul de paturi. Dacă adăugăm rezistența microbiană ridicată, obținem o ecuație care nu iartă greșeli.
Ca să înțelegem dimensiunea, merită să traducem indicatorii în imagini ușor de prins. Când spui că doar o mică parte din paturi au dezinfectant la punctul de îngrijire, asta înseamnă că un asistent trebuie să facă doi pași în plus sau să coboare privirea după o sticlă care nu e acolo, exact în clipa în care ar trebui să atingă cateterul central.
Când spui că avem relativ puține saloane cu un singur pat, vorbești despre pacienți vulnerabili care respiră același aer cu alții mai stabili, în aceeași încăpere. Când spui că profilaxia antibiotică după operații e prelungită în multe locuri dincolo de recomandări, traduci în timp real apariția și selecția de bacterii rezistente.
Toate sunt detalii aparent mici, dar puse cap la cap, arată de ce un spital poate deveni teren fertil pentru un microb încăpățânat.
Asta ar fi partea dură a realității. Partea bună, totuși, este că avem în sfârșit tehnologiile capabile să taie verigile lanțului de transmitere, dacă sunt folosite cu cap, constant și transparent. Nu mă refer doar la o lampă UV în colțul unei secții sau la un protocol frumos tipărit într-un sertar.
Vorbim despre un pachet coerent de soluții care se leagă între ele: monitorizarea igienei mâinilor în timp real, dezinfectarea aerului și a suprafețelor dincolo de ștergerea clasică, diagnostic rapid pentru a identifica agentul și rezistențele lui, supraveghere electronică a focarelor în spital și secvențiere genomică atunci când ceva scapă printre degete.
Și, ca să spunem pe nume lucrurilor, vorbim despre infecțiile spitalicești.
O privire cu lupa pe cifre și de ce ne dor ele
Europa a măsurat în 2022–2023 o povară uriașă a infecțiilor asociate asistenței medicale.
În România, estimarea de 3 la sută ne spune două lucruri simultan. Pe de o parte, suntem sub media europeană, ceea ce ar putea însemna că anumite practici încep să funcționeze.
Pe de altă parte, indicatorii de infrastructură și de practică arată că mai avem mult de lucru: saloane individuale puține, dezinfectant la pat mult sub ce ar trebui, culturi de sânge relativ rare raportat la pacient-zile. Subliniez asta nu ca să arăt cu degetul, ci ca să fixăm locul de unde începem.
O a doua lecție vine din rezistența la antimicrobiene. Atunci când compoziția rezistențelor e nefavorabilă, orice infecție devine mai greu de tratat, mai lungă, mai scumpă. Tehnologiile nu „vindecă” rezistența, dar pot micșora probabilitatea ca un microb să ajungă la pacient și pot scurta drumul până la terapia corectă. Asta înseamnă șanse mai bune pentru pacient, dar și mai puține zile de spitalizare, mai puține complicații și mai puțină presiune pe echipe.
Ce înseamnă concret tehnologie în spital: dincolo de afișe și bune intenții
Când vorbești cu medici și asistente, mai ales cu cei care au trecut prin valurile pandemiei, îți spun un lucru pe care îl simți adevărat: nu e suficient „să ne spălăm mai des pe mâini”. E necesar, dar nu suficient. Nu ajunge să ai o sticlă de dezinfectant undeva la capul salonului; trebuie să fie la punctul de îngrijire, la îndemâna gestului reflex, când timpul e strâns și pacientul te întreabă dacă doare. De aici intră în scenă tehnologia.
În primul rând, există sisteme care monitorizează igiena mâinilor în timp real și transformă un obicei în comportament măsurabil. Badge-urile sau brățările care comunică cu dispensere inteligente pot arăta, fără să umilească, cine reușește să respecte momentele critice și cine are nevoie de sprijin.
Nu e Big Brother, e feedback. Când oamenii văd propriile date, apar schimbări reale. Iar când managementul le folosește pentru coaching, nu pentru sancțiuni, apare și cultura aia de siguranță care se simte din prima clipă într-un spital.
Apoi, e mediul. Aerul și suprafețele nu mint. Unitățile moderne folosesc combinații între iradiere UV-C controlată și sisteme cu vapori de peroxid de hidrogen pentru decontaminare terminală. UV-ul bine dozat scade biocarga acolo unde mopul și soluția clasică nu ajung, iar generatorii de peroxid acoperă spații complicate, pătrund în colțuri, neutralizează inclusiv sporii dificili.
Nu e magie și nu e panaceu, ci un strat în plus peste curățenia manuală, cu protocoale clare de siguranță și validare prin măsurători. În secții cu risc, cum ar fi ATI, se simte diferența de la o săptămână la alta în numărul de culturi pozitive pe suprafețe.
Robotică? Da, are sens. Roboții de dezinfectare UV-C nu obosesc, nu sar peste colțuri și nu „fac rabat” la minutele de expunere. Sunt instrumente bune mai ales în camerele de izolare sau în saloane cu rotație mare. Nu înlocuiesc omul, îl ajută.
În România sunt deja spitale care au introdus astfel de soluții și care au observat o scădere a contaminării mediului, traducându-se în mai puține infecții transmise între pacienți. Mai important, învață personalul să privească igiena ca pe o responsabilitate colectivă, nu doar „treaba cuiva de la curățenie”.
În paralel, diagnosticul rapid scurtează bătălia cu zile, uneori cu săptămâni. Identificarea agentului cu MALDI-TOF în câteva minute, detecția genelor de rezistență prin PCR multiplex, apoi adaptarea terapiei pe date, nu pe intuiție, fac diferența între o infecție controlată și un focar care mușcă pe neașteptate dintr-o secție.
Când peste asta adaugi supravegherea electronică la nivel de spital, cu alerte automate când crește incidența unui anumit microb sau când apare un cluster în același etaj, apar ferestre reale de intervenție.
În spatele unor astfel de sisteme există de regulă o echipă mică, dar foarte antrenată, de epidemiologi, microbiologi și asistenți de control al infecțiilor, oamenii aceia care țin pacientul anonim în siguranță.
Și, da, există și capitolul care pare dintr-un film SF, dar e aici, prezent: secvențierea genomică a microbilor. Dacă ai doi pacienți cu același tip de bacterie multirezistentă în aceeași secție, secvențierea îți spune dacă vorbim despre aceeași tulpină care se plimbă prin spital sau despre două întâmplări separate.
Asta schimbă modul în care delimitezi focarul, pe cine testezi și ce închizi temporar. Când ai răspuns în 72 de ore, nu în trei săptămâni, nu mai alergi după focar, îl prinzi din urmă.
Ce ar putea face tehnologiile astea, real, într-un spital românesc
Imaginează-ți o zi obișnuită într-un spital județean. Dimineața, la raport, echipa SPIAAM vine cu un tablou simplu: în ultimele șapte zile, în ATI s-a văzut un mic salt la izolările de Acinetobacter. Sistemul de supraveghere confirmă un cluster în zona de postoperator.
Datele din laborator arată aceleași profile de rezistență, iar secvențierea, atunci când e disponibilă, confirmă că tulpinile sunt înrudite. Se reglează traseele de pacienți, se reorganizează temporar saloanele, se intensifică decontaminarea terminală în zona cu probleme, iar roboții UV vin ca suport după curățenia manuală.
În paralel, echipa de igienă face coaching pe secție, folosind raportările de igienă a mâinilor.
Unii pot simți că îi judeci, așa că e important cum spui lucrurile: „hai să vedem ce ne scapă când e aglomerație”, nu „cine a greșit”.
În sala de operație, se scurtează profilaxia antibiotică la durata recomandată, nu mai „prelungim ca să fim siguri”. În laborator, MALDI-TOF-ul reduce timpul până la specie, iar la pacienții critici se rulează PCR pentru markerii de rezistență, ca să nu ajungem prea târziu la tratamentul corect.
La finalul fiecărei zile, ai nu doar impresia că ai făcut bine, ai și datele care o dovedesc. Da, pare ideal, dar nu e o utopie. Sunt procese, achiziții, formări și un management care le ține împreună.
Tehnologia, singură, nu vindecă niciun obicei
Adevărul, spus pe șleau, este că tehnologia nu repară cultura organizațională. Dacă un dispensar inteligent lipsește de la capul patului, dacă rezidenții schimbă pansamente în mijlocul salonului pentru că nu au unde altundeva, dacă pacienții sunt nevoiți să împartă toaleta cu încă trei paturi, oricât UV ai avea în depozit, rezultatele vor fi firave. Tehnologia e un amplificator al binelui și al răului.
Când o așezi pe o fundație solidă de bune practici, scoate ce e mai bun din echipele medicale. Când încerci să o pui peste improvizație, îți arată doar mai repede unde sunt găurile.
De aceea, un spital care vrea să reducă semnificativ infecțiile își începe drumul cu lucruri aparent banale, dar esențiale: dezinfectant la punctul de îngrijire pentru fiecare pat, circuite clare și respectate, suficiente saloane cu un singur pat pentru izolări rapide, personal dedicat prevenției, antrenat și lăsat să-și facă treaba. Apoi adaugi straturile tehnologice. În ordinea potrivită, rezultatele se văd și se țin.
Am văzut secții în care, după ani de „merge și-așa”, o mână de oameni a decis să schimbe ritmul. Au început cu igiena mâinilor, au investit într-un sistem obiectiv de evaluare, au introdus decontaminare terminală cu peroxid pe traseele critice și au organizat sesiuni scurte, aplicate, cu asistenții din tură. După câteva luni, tabelele cu infecții au început să arate altfel. Nu spectaculos, nu peste noapte, dar vizibil. Și, mai ales, sustenabil.
România și bariera posibilului: bani, oameni, transparență
Nu putem ocoli întrebarea asta. E scump? Depinde. Unele soluții au prețuri mari la început, dar se amortizează prin scăderea duratei de spitalizare, a consumului inutil de antibiotice și a reintervențiilor. Altele sunt ieftine și țin de organizare, dar cer consecvență. Partea sensibilă, însă, e alta: oamenii.
Orice sistem de monitorizare, orice robot sau platformă de supraveghere are nevoie de un nucleu de profesioniști care să-l hrănească cu date curate și să-l traducă în decizii.
Epidemiologia de spital e o meserie de echipă, iar spitalele noastre au încă prea puțini specialiști pe cap de pat. Aici e una dintre marile pariuri ale următorilor ani.
A doua barieră e transparența. Dacă oamenii din sistem se tem că raportarea infecțiilor aduce sancțiuni, vor raporta puțin. Dacă primești sprijin când ridici mâna și spui „avem o problemă”, atunci îți asumi cifrele și le folosești ca să repari. Când apar date comparabile, credibile, chiar și în spațiul public, apare o presiune bună asupra managementului. Se schimbă conversația de la scuze la soluții.
Și mai e ceva ce evităm să spunem cu voce tare: spațiile noastre. Salonele aglomerate, băile comune, instalațiile vechi creează o frână permanentă. Fără renovări inteligente, punctual acolo unde încărcarea bacteriană e mare și fluxul e intens, tehnologia doar maschează o vreme problemele.
Nu trebuie să reconstruim spitale de la zero pentru a progresa, dar trebuie să ne ținem de planuri clare, etapizate, cu obiective măsurabile la fiecare trimestru. Tehnologia te pune pe hartă, dar infrastructura îți dă drum întreg.
Cât ne costă neacțiunea și de ce e mai scumpă decât un robot
Costul real al infecțiilor nu apare niciodată într-un singur rând de buget. Se împrăștie în zile de spitalizare în plus, în paturi ocupate pe ATI, în antibiotice de linia a doua și a treia, în reintervenții chirurgicale, în concedii medicale, în familii care își rearanjează viețile.
O tehnologie bine aleasă începe să returneze investiția tacit: un diagnostic rapid scurtează tratamentul greșit, o decontaminare eficientă reduce reinternări, un sistem de monitorizare a igienei mâinilor schimbă comportamente care, altfel, ne costă mai mult în suferință decât în bani.
O linie de timp posibilă pentru un spital obișnuit
Îmi place să privesc lucrurile în etape, nu ca pe un salt uriaș. În primele luni, pui accent pe ceea ce îl protejează direct pe pacient: dezinfectant la pat, circuite clare, izolări care chiar se pot face.
În paralel, achiziționezi soluțiile-cheie care multiplică efectul acestor gesturi: evaluarea obiectivă a igienei mâinilor, decontaminare terminală cu peroxid pe traseele cu risc, UV acolo unde rotația e mare și timpii între pacienți sunt scurți, plus investiții în laborator pentru identificare mai rapidă.
A doua etapă înseamnă supraveghere electronică, analize de tip cluster, politici ferme de antibiotic stewardship și, acolo unde e fezabil, acces la secvențiere genomică pentru investigațiile complicate. Scopul nu e să bifăm echipamente, ci să creăm un flux în care informația circulă și protecția devine reflex.
Răspunsul scurt la întrebarea lungă
Pot tehnologiile moderne să oprească, în sfârșit, infecțiile spitalicești în România? Pot să le reducă masiv, da, dacă sunt așezate acolo unde au cel mai mare impact și dacă sunt acompaniate de reguli simple, respectate fără excepții.
Pot să schimbe felul în care măsurăm, în care răspundem la primele semne de focar și în care învățăm, din mers, ce funcționează cu adevărat în spitalul nostru. Pot să dea echipelor clinice liniștea că fac bine ce fac, pentru că au în spate date, nu doar bun-simț.
Răspunsul lung e că nu există un buton care stinge infecțiile. Există drumuri, există pași, există oameni care își asumă și trag în aceeași direcție. Există și rezistențe, inerții, reflexe vechi.
Dar dacă mă uit la ce s-a întâmplat în ultimii ani, văd destule semne bune. Spitale care au introdus monitorizarea igienei mâinilor și au folosit-o inteligent. Secții care au învățat să combine curățenia manuală cu decontaminarea terminală și cu UV-ul acolo unde are sens.
Laboratoare care au scurtat la jumătate timpul până la identificarea agentului și la raportarea rezistențelor critice. Toate astea adunate înseamnă șanse reale pentru pacienți.
Am învățat că, atunci când pui pacientul în centrul deciziilor, tehnologia nu mai e un moft. Devine parte din îngrijire, la fel ca empatia sau etica. Dacă ne ținem de obiective, dacă finanțăm oamenii care fac prevenție și dacă spunem adevărul în cifre, atunci da, putem să schimbăm povestea. Și cred că suntem pregătiți pentru asta. Nu pentru că e ușor, ci pentru că e corect.
Ce rămâne după ce stingem luminile în secție
Seara, când holurile se mai liniștesc și se aud doar pașii tăcuți ai schimbului de noapte, tehnologia nu pleacă acasă. Rămâne în ritmul discret al unui senzor, în tura următoare a unui robot, în graficul unei platforme care fluieră dacă vede un pattern ciudat, în probele care se învârt în incubatoare.
Dar, dincolo de toate astea, lucrul care schimbă cu adevărat o secție e altul: sentimentul că fiecare gest mic contează. Că nu mai facem lucrurile „că așa se face”, ci pentru că vedem, în date și în oameni, că funcționează.
Așa începe răspunsul. Nu cu un aparat scump, ci cu o întrebare pusă cinstit: cum ne asigurăm că pacientul de mâine nu ia o infecție din patul în care căutam să-l vindecăm azi?
Dacă tehnologia ne ajută să răspundem mai bine, înseamnă că suntem pe drumul cel bun.
Iar drumul acesta, fie că îl parcurgem într-un oraș mare sau într-un spital mic de provincie, rămâne același: un pas azi, unul mâine, cu ochii pe pacient și pe date. Restul vine din muncă, din perseverență și din puterea de a nu face rabat de la calitate atunci când e greu.
